Liliana Maria Ursu was born in Sibiu, Romania. She has published thirteen books of poetry in Romanian. Her first book in English, The Sky Behind the Forest (Bloodaxe Books, 1997), translated by Ursu, Adam J. Sorkin, and Tess Gallagher, was shortlisted for Oxford's Weidenfeld Prize. Her most recent collection are Loc Ferit/Haven (Baroque Books, 2014) and the bilingual Grădina din turn/ Der Garten im Turm (InfoArt Media, 2012). Recipient of two Fulbright Fellowships to Penn State University and of numerous prizes from the Romanian Writers’ Union, Ursu was recently awarded Romania's highest cultural honor, the rank of Knight of Arts and Literature.
Mihaela Moscaliuc is the author of Immigrant Model (U of Pittsburgh P, 2015) and Father Dirt (Alice James Books, 2010), translator of Carmelia Leonte’s The Hiss of the Viper (Carnegie Mellon UP, 2015), and editor of a collection of critical essays on poet Gerald Stern (Trinity UP, 2016). Moscaliuc is assistant professor of English at Monmouth University and core faculty in the Drew University MFA Program in Poetry and Poetry in Translation. ---------
Șura
—Pentru Paraschiva, Adriana și Ilie
”Casa ta e cetatea ta” spunea bunicul din Apold,
din satul adunat între dealuri cu vii
ca o apă limpede adunată în căușul palmei de copil.
Împingeam poarta grea de stejar.
Intram cu căruța în curtea cu pietre de râu.
Ca un oștean roman
Într-o cetate nouă
Pe care spre seară el o va fi îsemnat
Pe harta din piele de capră
Botezând-o din nou.
Serile miroseau a lemn ars
Și a mămăligă
Și a lapte muls în vasul de lut.
Scoțând sunete divine
La întrecere cu greierii și cu cosașii.
Atunci începea a doua cetate
Șura cea înaltă și neagră
Cu tainele ei mărunte :
A fînului amestecat cu aburul respirației vițeilor,
Luminând întunericul
Cu luciul de aramă al cailor
Și cu al uneltelor așezate cuminți.
Greble, lopeți, sape
Plugul cel încăpățânat
Iar pe peretecinste
ca un blazon
Șaua de lemn
Și hamurile.
Urcam apoi scara
Ce ducea în podul cu fân
Acolo unde somnul era cu desăvărșire regesc
Și până și tăcerea
Începea să capete mireasma câmpului spre asfințit.
Așa îmi închipui că trebuie să fie Raiul
După ce urci scara lui Iacob.
The Barn
for Paraschiva, Adriana and Ilie
“Your house, your fortress,” he would say, the grandfather from Apold,
The village gathered between vineyard-clad hills
Like clear water in the hollow of a child’s hand.
I’d push open the heavy oaken gate,
Enter with my wagon the yard layered with river stones
Like a Roman foot soldier
In the new fortress
That he’ll mark, at dusk,
On the calf-skin map,
Christening it again.
Evenings smelled of burning wood,
Corn meal,
And milk collected in a clay pitcher.
Unearthly music
Competed with crickets and grasshoppers.
Then the second fortress would open for me:
The dark and lofty barn
Filled with minor mysteries:
Hay blending with calves’ warm breath,
Shadows illuminated
By the coppery shine of horses
And of tools resting dutifully:
Rakes, shovels, hoes,
The stubborn plough
Back on the wall, in its place of honor,
Like a coat of arms,
The wooden saddle
And harness.
Then I would climb the ladder
That took me to the hay pen
Where sleep was without doubt most regal
And stillness would borrow the scent of dusking fields.
This is what heaven must be like
After you’ve mounted Jacob’s ladder.
Lupta cu uitarea
După îngerii lui Giotto,
după rănile vii ale Mântuitorului,
lacrimi fierbinți spânzurate de stelele reci,
răsărite în palma întinsă a cerșetorului,
în ochii fără de trup dintr-un pat de spital,
cum să mai trăiești
în uitare?
Încerci cu disperare
dar și cu bucurie
să scoți
cuvintele cele de demult
din uitarea limbii,
ca dintr-o fântână
când scoți din ciutură peștii
și gențiane și soare laolaltă.
Iar ochiul apei nu se tulbură,
nici nu se miră.
Jocul din copilărie : ”o stea mie
o stea ție”
ai vrea să îl joci iar
în noaptea târzie de decembrie
când oamenii,
scot
Magii
din uitare.
Stigmata
—Sibiu, 14 July 1999
After Giotto’s angels,
and after His open wounds—
hot tears hung on cold stars—
sprung back to life in the beggar’s palm,
after the eyes fixing you from the hospital bed,
how can you go on living
in oblivion?
You struggle with despair
and joy too
as you unearth
the words long-forgotten
under the tongue of memory
as if from a well
from which your bucket scoops
fish and gentians and sun
and the water’s eye is neither troubled
nor startled.
Our childhood game: “one star for you, one for me”
you’d like to play again
this late December night
when others
beckon
the Magi back
from oblivion.
Mesager
Ce mesager și al cui
ești pasăre măruntă
topită aievea în coaja nucului.
Doar gulerul albastru
mi te-a arătat
în cenușa timpului
în care m-am îmbrăcat.
O mică fereastră
în trunchiul aburit, lunar
și în ea o carte
scrisă cu o rugăciune.
Cum vii tu, pasăre
să te așezi în lumina Lui,
să ștergi cenușa din poteca mea,
s-o faci iar albastră
și cântătoare.
Uneori sunt o secure în mâna femeii singure,
alteori sunt fraga
din cărare.
Messenger
Whose and what kind of messenger
are you, small bird
forever melted in the walnut’s bark?
Your blue neckband alone
does not dissolve
in the embers in which
I’ve dressed my life.
A tiny window
in the sweltering, lunar trunk
flaunts a prayer book.
How well you halt against His light
and how you sweep the ashes off my path
till you restore its melody,
its blue.
At times I’m a scythe in a lonely woman’s hands,
other times the wild strawberry
on the mountain path.