Tess Gallagher’s Midnight Lantern: New and Selected Poems will be published Fall 2011 from Graywolf Press. She is the author of eight volumes of poetry, including Dear Ghosts, Moon Crossing Bridge, and My Black Horse. Her The Man from Kinvara: Selected Stories was published in fall 2009. In 2008 Blackstaff Press in Belfast published Barnacle Soup—Stories from the West of Ireland, a collaboration with the Irish storyteller Josie Gray. Distant Rain, a conversation with the highly respected Buddhist nun, Jacucho Setouchi, of Kyoto, is both an art book and a cross cultural moment. Gallagher is also the author of Amplitude, Soul Barnacles: Ten More Years with Ray, A Concert of Tenses: Essays on Poetry, and two collections of short fiction: At the Owl Woman Saloon and The Lover of Horses and Other Stories.

Adam J. Sorkin has translated more than forty books of contemporary Romanian literature. His recent books include two collections from the University of Plymouth Press (U.K.), Ioan Es. Pop’s No Way Out of Hadesburg (2010) and Mircea Ivănescu’s lines poems poetry (2009), both translated with Lidia Vianu, and he is the main translator of Carmen Firan’s Rock and Dew (Sheep Meadow Press, 2010), in collaboration with Firan. Forthcoming are an anthology of contemporary Romanian poets of the 1990s an 2000s, Vanishing Point That Whistles (Talisman House) and A Path to the Sea by Liliana Ursu, translated by Ursu, Sorkin, and Tess Gallagher (Pleasure Boat Studios). He is Distinguished Professor of English, Penn State Brandywine.

 

 

 

 

Îmi privesc mâinile,

încă nu s-au urâțit.

Ochii luminați de bucurii

ori de lacrimi

încă strălucesc.

 

Ziua mi-o împart în fell egale:

atît pentru ai mei,

atît pentru ceilalți și celelalte,

bucătărie, redacție, catedră,

caietul cu poezii,

în sfârșit grădina,

mormîntul părinților.

 

E primăvară.

Am cumpărat flori.

Din ce în ce mai mult

m-aplec peste țărâna caldă,

mâinile mele o scormonesc,

o întreabă în timp ce înfig

firavele rădăcini de

nu mă uita.

 

Apoi scot apă

din fântâna morților.

Doar aici ,în cimitirul Mânăstirii,

mai au și cei plecați la Domnul

ceva al lor.

Ud florile abia sădite,

mă îndrept de spate,

încerc să aprind o lumânare

dar vântul se hrănește lacom

cu flacăra ei.

Tot mîinile mele o păzesc,

mîinile mele pline de pământ,

aproape nu le mai recunosc.

 

Și

grădina de acasă mă așteaptă

și florile ei vor apă și iubire.

 

Sigur mă voi apuca de grădinărit

între două vârste,

între două feluri de mâncare,

o lecție despre poeții metafizici

și o imprimare la radio

dau fuga cu gândul în grădină

mîinile mi-o iau înainte,

tot mai aproape de pământ,

semn că îmbătrânesc.

 

O altfel de înțelepciune e acest joc cu pământul...

 

„Bucurați-vă !” le a spus Domnul femeilor Mironosițe

după Înviere lor Li s-a arătat prima oară.

 

Și grădina și văntul, chiar și vârsta mea

îmi strigă: bucură-te, bucură-te,

bucură-te!

 

 

 

 

 

I gaze at my hands, not yet

grown ugly. My eyes

still sparkle, brightened

by joys, jeweled

by tears.

 

I offer my days

in unequal portions:

so much for my family,

so much for other people and the usual demands—

the kitchen, the editorial office, teaching,

my notebook of poems.

Finally, the garden

and my parents’ grave.

 

It’s spring—

I’ve bought flowers to plant.

More and more often I find myself bending

to the warm earth, my hands

digging in its dust.

I press soil over the tender roots

of forget-me-nots.

Then, from the well of the dead,

I draw a pail of water.

Only here, near the convent,

do the dead still have something

to call their own.

 

I water the newly planted flowers,

then stand and stretch my back, bend

again, try to light a memorial candle.

When the wind feeds

on the tiny flame, I shelter it

with my cupped hands,

hands so soiled with earth

I barely recognize them. At home

my own garden waits,

its flowers also in need of water and love.

 

I’m convinced that between two moments of life,

between two bites of food,

I’ll suddenly dedicate myself to gardening.

Between a lesson on metaphysics

 

and a recording session for my radio program,

I let my thoughts fly into that other garden.

But my hands, so much closer

to the earth, always get there

before me, a sign of my growing old.

This is my hide-and-seek

with the earth, another kind of wisdom…

 

“Rejoice!” God proclaimed to the holy women

when He first revealed Himself to them

after the Resurrection.

 

And the garden, and the wind—even the years

I’ve become—cry out to me. Rejoice! Rejoice!

 

 

 

 

 

doar oceanul linge liniștea de sare,

de alabastru,

de verde.

 

doar Îngerul ce încă te veghează

îți mai îngroapă noaptea

smintitoarele podoabe.

 

doar steaua îți mai linge iarba în zori.

cunună de iasomie mi s e face clipa

în sufletul meu cuminte

din orașul cuviosului Francisc din Assissi

de lângă ocean.

 

urc străzile-ți abrupte

ți mă țin doar de fuiorul lui acum și aici.

cobor străzile spre golf

iar între mine și acest oraș

e o funie de mătase albă

întnsî între un secvoia și un cedru,

pe ea trece trecutul meu invizibil dar palpabil

ca o durere d

upă o mare iubire.

 

cum mai trage vatmanul

asemeni unui sclav modern

de cârma tramvaiului pe cablu

ce se cațără peste aceste dealuri.

pielea-i neagră strălucește

în vijelia de lumină a orașului,

șapca-i albă peste părul vopsit blond,

două peruzele îi strălucesc în urechi

—fratele din altă viață al lui Kavafis,

poate.

 

San Francisco, San Francisco

oraș în care totul se poate

și nimic nu se intimplă cu adevărat

salvat in cîte un poem

cînd și cînd

și de cîte o rugăciune

de copil.

asemeni

 

 

 

 

 

Dawn, and the morning star sips at the grass.

This moment of serenity at the center of my soul

in the city of the saint of Assisi

beside the Pacific Ocean

becomes a wreath of jasmine.

 

Only the ocean licks the silence

of salt,

of alabaster,

of green.

 

Only in the angel

who keeps watch over you

would the night bury

its jewels.

 

I climb the steep hills

clutching the spiral of the here and now.

Then the streets lead me down to the bay

and a rope of white silk stretches

between this city and me, between

sequoia and cedar. My past

walks across with care,

invisible but palpable

 

like great pain

after great love.

 

 

 

 

 

O gasesc intr-un camin de batrini din Pennsylvania.

Ea ma intreaba (fericita ca are pe cine sa intrebe):

„Ai ochi buni, nu ca noi cei de aici.

Uita-te in colivie si spune-mi daca intr-adevar

Pasarile au scos pui cum ne spun asistentele

Sau e doar o alta minciuna de a lor.”

 

Dorothy e azi regina aleasa a zilei de Valentine.

In carucior si cu o coronita de staniol pe cap

Ma intreaba daca mai locuiesc in America sau m-am intors acasa

Si daca imi mai amintesc cum a tras semnalul de alarma pentru foc

In simbata aceea de decembrie cind se simtea atit de singura

Si voia doar sa danseze.

 

La plecare mi-a spus cu capul plecat:

„Sa mai vii sa ma vezi.Sa-mi mai citesti poezii

si sa le spui tuturor ca esti fiica mea de peste ocean

si ca pasarile au scos pui chiar daca traiesc in captivitate.”

 

 

 

 

 

I found her in a nursing home in Pennsylvania.

Excited she has someone to talk to, she asks,

“Look at the cage and tell me—

do the birds really have chicks

as the nurses keep saying?

Your eyes are good, not like ours.

Maybe it’s another of their lies.”

 

She’s Valentine’s Day Queen.

In her wheelchair, a silver-foil crown on her head,

she wants to know if I’m still living in America or did I

go home. Maybe I still remember

that gray Saturday in December

when she pulled the fire alarm, so lonely

she wanted someone to dance with . . .

 

When I leave, Dorothy stares at the floor.

“Come see me again. Come read me poetry.

And please tell everybody

you’re my daughter from across the ocean.

Tell the others, too, that the birds

really have babies, even in our nursing home,

even here in captivity.”

 

 

 

 

 

Cînd erai tânără și anonimă

El te fotografia în grădina cu leandrii

Sau la fereastră hrănind porumbeii.

Au trecut atîția și atîția ani

Și nimeni nu ți a mai făcut fotografii.

 

Cînd ai luat premiul Nobel

Conaționalii ți au pus poza

Pe bănuțul de un pesos.

 

Si abia cînd ai împlinit 45 de ani de moarte

Banca natioanla a scos o nouă bancnotă

de 5000 de pesos

Cu chipul tau de la 20 de ani,

De pe vremea cind scriai lungi scrisori de dragoste

Și n-aveai nici un ban în buzunar.

Pe el, pe iubitul tău de atunci

L-au tăiat din fotografia voastră alb negru

din gara din Santiago.

 

 

 

 

 

When you were young and unknown

he used to pose you

framed by oleander in the palm-reader’s garden

or at the window scattering breadcrumbs

for pigeons. So many years

have passed and nobody

takes your photograph anymore.

 

Later, you were awarded the Nobel Prize,

and your country stamped your image

onto a small one-peso coin.

 

Today, forty-five years after your death,

the national bank is issuing a new

5000-peso bill—on it

your likeness at twenty

when you poured your heart out

into long love letters,

not a coin in your pocket.

As for your lover, next to you

in the black-and-white photo

taken at the Santiago railroad station—

they cut him out.

 

 

 

 

Cît încă sunt stele pe cer

Mă trezesc, mă spăl cu apă pe față

La fântînă, chiar lîngă tufa de liliac

Și plec la cules de urzici.

 

Cucul cîmntă doar atît

cît crapă mugurii de fag.

Numai atunci i se dezleagă și lui limba.

 

M-aplec după urzici

și le cer iertare în gând

Înainte să le rup.

 

Cînd încep o poezie cui s-ar cădea

să-i cer iertare

pentru fiece cuvânt desprins de Sus?

 

Se spune că după ce nu mai cîntă

cucul se preschimbă în uliu.

 

 

 

 

 

Stars still speckle the sky

as I wake, splash my face with cold water

from the well beside the lilac bush

and set out to gather young nettles.

 

I can hear the cuckoo’s song.

Only now, when the beech tree’s earliest buds

burst open, is its tongue

released into song.

 

I bend to the nettles

and in my mind ask forgiveness

before picking their soft new leaves.

 

To whom should I bow down

when I begin each new poem,

asking forgiveness for each word

I pluck from above? They say

the moment the cuckoo leaves off singing,

it changes into a hawk.

Liliana Ursu photograph by Giorgios Chantzis
Tess Gallagher photograph by Brian Farrell
Adam J. Sorkin photograph by Nancy Sorkin