Thursday Nov 21

Ursu-Poetry Liliana Ursu was born in Sibiu, Romania, which figures prominently in many of her eight books of poetry in Romanian. Ursu’s collections include Life Above the City (1977), The Order of Instants (1978), The Goldsmiths’ Market (1980), Zone of Protection (1983), Corals (1986), Angel Riding a Beast (1996), and Lift Up Your Hearts (2002), and The Book of Lighthouses (2003—also with English translations by Ursu and Bruce Weigl). Her first book in English, The Sky Behind the Forest (Bloodaxe, 1997), translated by Ursu, Sorkin, and Tess Gallagher, became a British Poetry Book Society Recommended Translation and was shortlisted for Oxford’s Weidenfeld Prize. Ursu’s poetry has also been translated by her with Bruce Weigl in Angel Riding a Beast (Northwestern, 1998) and by Sean Cotter in Goldsmith Market (Zephyr, 2003) and Lightwall (Zephyr, 2009). A Path to the Sea, new translations by the poet, Gallagher, and Sorkin, is due out in 2011 from Pleasure Boat Studio.
 
Gallagher-credittoBrianFarrell Tess Gallagher’s Midnight Lantern: New and Selected Poems will be published Fall 2011 from Graywolf Press. She is the author of eight volumes of poetry, including Dear Ghosts, Moon Crossing Bridge, and My Black Horse. Her The Man from Kinvara: Selected Stories was published in fall 2009. In 2008 Blackstaff Press in Belfast published Barnacle SoupStories from the West of Ireland, a collaboration with the Irish storyteller Josie Gray. Distant Rain, a conversation with the highly respected Buddhist nun, Jacucho Setouchi, of Kyoto, is both an art book and a cross cultural moment. Gallagher is also the author of Amplitude, Soul Barnacles: Ten More Years with Ray, A Concert of Tenses: Essays on Poetry, and two collections of short fiction: At the Owl Woman Saloon and The Lover of Horses and Other Stories.

Sorkin_mugshot Adam J. Sorkin has translated more than forty books of contemporary Romanian literature. His recent books include two collections from the University of Plymouth Press (U.K.), Ioan Es. Pop’s No Way Out of Hadesburg (2010) and Mircea Ivănescu’s lines poems poetry (2009), both translated with Lidia Vianu, and he is the main translator of Carmen Firan’s Rock and Dew (Sheep Meadow Press, 2010), in collaboration with Firan. Forthcoming are an anthology of contemporary Romanian poets of the 1990s an 2000s, Vanishing Point That Whistles (Talisman House) and A Path to the Sea by Liliana Ursu, translated by Ursu, Sorkin, and Tess Gallagher (Pleasure Boat Studios). He is Distinguished Professor of English, Penn State Brandywine.
---------
 
 


Imbătrânind
 
 
Îmi privesc mâinile,
încă nu s-au urâțit.
Ochii luminați de bucurii
ori de lacrimi
încă strălucesc.
 
Ziua mi-o împart în fell egale:
atît pentru ai mei,
atît pentru ceilalți și celelalte,
bucătărie, redacție, catedră,
caietul cu poezii,
în sfârșit grădina,
mormîntul părinților.
 
E primăvară.
Am cumpărat flori.
Din ce în ce mai mult
m-aplec peste țărâna caldă,
mâinile mele o scormonesc,
o întreabă în timp ce înfig
firavele rădăcini de
nu mă uita.
 
Apoi scot apă
din fântâna morților.
Doar aici ,în cimitirul Mânăstirii,
mai au și cei plecați la Domnul
ceva al lor.
Ud florile abia sădite,
mă îndrept de spate,
încerc să aprind o lumânare
dar vântul se hrănește lacom
cu flacăra ei.
Tot mîinile mele o păzesc,
mîinile mele pline de pământ,
aproape nu le mai recunosc.
 
Și
grădina de acasă mă așteaptă
și florile ei vor apă și iubire.
 
Sigur mă voi apuca de grădinărit
între două vârste,
între două feluri de mâncare,
o lecție despre poeții metafizici
și o imprimare la radio
dau fuga cu gândul în grădină
mîinile mi-o iau înainte,
tot mai aproape de pământ,
semn că îmbătrânesc.
 
O altfel de înțelepciune e acest joc cu pământul...
 
„Bucurați-vă !” le a spus Domnul femeilor Mironosițe
după Înviere lor Li s-a arătat prima oară.
 
Și grădina și văntul, chiar și vârsta mea
îmi strigă: bucură-te, bucură-te,
bucură-te!
 
 
 
Growing Old
 
 
I gaze at my hands, not yet
grown ugly. My eyes
still sparkle, brightened
by joys, jeweled
by tears.
 
I offer my days
in unequal portions:
so much for my family,
so much for other people and the usual demands—
the kitchen, the editorial office, teaching,
my notebook of poems.
Finally, the garden
and my parents’ grave.
 
It’s spring—
I’ve bought flowers to plant.
More and more often I find myself bending
to the warm earth, my hands
digging in its dust.
I press soil over the tender roots
of forget-me-nots.
Then, from the well of the dead,
I draw a pail of water.
Only here, near the convent,
do the dead still have something
to call their own.
 
I water the newly planted flowers,
then stand and stretch my back, bend
again, try to light a memorial candle.
When the wind feeds
on the tiny flame, I shelter it
with my cupped hands,
hands so soiled with earth
I barely recognize them. At home
my own garden waits,
its flowers also in need of water and love.
 
I’m convinced that between two moments of life,
between two bites of food,
I’ll suddenly dedicate myself to gardening.
Between a lesson on metaphysics
 
and a recording session for my radio program,
I let my thoughts fly into that other garden.
But my hands, so much closer
to the earth, always get there
before me, a sign of my growing old.
This is my hide-and-seek
with the earth, another kind of wisdom…
 
“Rejoice!” God proclaimed to the holy women
when He first revealed Himself to them
after the Resurrection.
 
And the garden, and the wind—even the years
I’ve become—cry out to me. Rejoice! Rejoice!
 
 
 
San Francisco
 
 
doar oceanul linge liniștea de sare,
de alabastru,
de verde.
 
doar Îngerul ce încă te veghează
îți mai îngroapă noaptea
smintitoarele podoabe.
 
doar steaua îți mai linge iarba în zori.
cunună de iasomie mi s e face clipa
în sufletul meu cuminte
din orașul cuviosului Francisc din Assissi
de lângă ocean.
 
urc străzile-ți abrupte
ți mă țin doar de fuiorul lui acum și aici.
cobor străzile spre golf
iar între mine și acest oraș
e o funie de mătase albă
întnsî între un secvoia și un cedru,
pe ea trece trecutul meu invizibil dar palpabil
ca o durere d
upă o mare iubire.
 
cum mai trage vatmanul
asemeni unui sclav modern
de cârma tramvaiului pe cablu
ce se cațără peste aceste dealuri.
pielea-i neagră strălucește
în vijelia de lumină a orașului,
șapca-i albă peste părul vopsit blond,
două peruzele îi strălucesc în urechi
—fratele din altă viață al lui Kavafis,
poate.
 
San Francisco, San Francisco
oraș în care totul se poate
și nimic nu se intimplă cu adevărat
salvat in cîte un poem
cînd și cînd
și de cîte o rugăciune
de copil.
asemeni
 
 
 
San Francisco
 
 
Dawn, and the morning star sips at the grass.
This moment of serenity at the center of my soul
in the city of the saint of Assisi
beside the Pacific Ocean
becomes a wreath of jasmine.
 
Only the ocean licks the silence
of salt,
of alabaster,
of green.
 
Only in the angel
who keeps watch over you
would the night bury
its jewels.
 
I climb the steep hills
clutching the spiral of the here and now.
Then the streets lead me down to the bay
and a rope of white silk stretches
between this city and me, between
sequoia and cedar. My past
walks across with care,
invisible but palpable
 
like great pain
after great love.
 
 
 
Dorothy doi ani mai tirziu
 
 
O gasesc intr-un camin de batrini din Pennsylvania.
Ea ma intreaba (fericita ca are pe cine sa intrebe):
„Ai ochi buni, nu ca noi cei de aici.
Uita-te in colivie si spune-mi daca intr-adevar
Pasarile au scos pui cum ne spun asistentele
Sau e doar o alta minciuna de a lor.”
 
Dorothy e azi regina aleasa a zilei de Valentine.
In carucior si cu o coronita de staniol pe cap
Ma intreaba daca mai locuiesc in America sau m-am intors acasa
Si daca imi mai amintesc cum a tras semnalul de alarma pentru foc
In simbata aceea de decembrie cind se simtea atit de singura
Si voia doar sa danseze.
 
La plecare mi-a spus cu capul plecat:
„Sa mai vii sa ma vezi.Sa-mi mai citesti poezii
si sa le spui tuturor ca esti fiica mea de peste ocean
si ca pasarile au scos pui chiar daca traiesc in captivitate.”
 
 
 
Dorothy Two Years Later
 
 
I found her in a nursing home in Pennsylvania.
Excited she has someone to talk to, she asks,
“Look at the cage and tell me—
do the birds really have chicks
as the nurses keep saying?
Your eyes are good, not like ours.
Maybe it’s another of their lies.”
 
She’s Valentine’s Day Queen.
In her wheelchair, a silver-foil crown on her head,
she wants to know if I’m still living in America or did I
go home. Maybe I still remember
that gray Saturday in December
when she pulled the fire alarm, so lonely
she wanted someone to dance with . . .
 
When I leave, Dorothy stares at the floor.
“Come see me again. Come read me poetry.
And please tell everybody
you’re my daughter from across the ocean.
Tell the others, too, that the birds
really have babies, even in our nursing home,
even here in captivity.”
 
 
 
Fotografiile Gabrielei Mistral
 
 
Cînd erai tânără și anonimă
El te fotografia în grădina cu leandrii
Sau la fereastră hrănind porumbeii.
Au trecut atîția și atîția ani
Și nimeni nu ți a mai făcut fotografii.
 
Cînd ai luat premiul Nobel
Conaționalii ți au pus poza
Pe bănuțul de un pesos.
 
Si abia cînd ai împlinit 45 de ani de moarte
Banca natioanla a scos o nouă bancnotă
de 5000 de pesos
Cu chipul tau de la 20 de ani,
De pe vremea cind scriai lungi scrisori de dragoste
Și n-aveai nici un ban în buzunar.
Pe el, pe iubitul tău de atunci
L-au tăiat din fotografia voastră alb negru
din gara din Santiago.
 
 
 
Photographs of Gabriela Mistral
 
 
When you were young and unknown
he used to pose you
framed by oleander in the palm-reader’s garden
or at the window scattering breadcrumbs
for pigeons. So many years
have passed and nobody
takes your photograph anymore.
 
Later, you were awarded the Nobel Prize,
and your country stamped your image
onto a small one-peso coin.
 
Today, forty-five years after your death,
the national bank is issuing a new
5000-peso bill—on it
your likeness at twenty
when you poured your heart out
into long love letters,
not a coin in your pocket.
As for your lover, next to you
in the black-and-white photo
taken at the Santiago railroad station—
they cut him out.
 
 
Rugăciune pentru rrzici
 
 
Cît încă sunt stele pe cer
Mă trezesc, mă spăl cu apă pe față
La fântînă, chiar lîngă tufa de liliac
Și plec la cules de urzici.
 
Cucul cîmntă doar atît
cît crapă mugurii de fag.
Numai atunci i se dezleagă și lui limba.
 
M-aplec după urzici
și le cer iertare în gând
Înainte să le rup.
 
Cînd încep o poezie cui s-ar cădea
să-i cer iertare
pentru fiece cuvânt desprins de Sus?
 
Se spune că după ce nu mai cîntă
cucul se preschimbă în uliu.
 
 
 
Prayer for Nettles
 
 
Stars still speckle the sky
as I wake, splash my face with cold water
from the well beside the lilac bush
and set out to gather young nettles.
 
I can hear the cuckoo’s song.
Only now, when the beech tree’s earliest buds
burst open, is its tongue
released into song.
 
I bend to the nettles
and in my mind ask forgiveness
before picking their soft new leaves.
 
To whom should I bow down
when I begin each new poem,
asking forgiveness for each word
I pluck from above? They say
the moment the cuckoo leaves off singing,
it changes into a hawk.

---------

Liliana Ursu photograph by Giorgios Chantzis
Tess Gallagher photograph by Brian Farrell
Adam J. Sorkin photograph by Nancy Sorkin